Tură de 1 martie în Făgăraș.

https://www.flickr.com/photos/14903963@N00/sets/72157647323389711/
Am o iarnă agitată în care practic nu fac mai nimic concret dar sunt blocat în proiecte. Cel mai important e să termin construcția și să deschid magazinul de outdoor și biciclete în Botoșani. În balcon pe perete atârnă pioletul meu IUS Brașov și mă tot frământ cum să fac să ies din cotidian spre creste înzăpezite.
E deja 1 martie și nu am mai folosit pioletul ăsta de multă vreme așa că e timpul să-mi fac rucsacul ca pe vremuri și să plec.
La 37 ani într-un oraș departe de muntii mari e tare greu de găsit coechipieri, dar când a fost să plec, am plecat și singur.
Poate mă întrebați oare ce părere are soția mea de ”nebunia” și riscurile la care mă expun, dar poate că ar fi bine să știți că pe lumea asta poți găsi o persoană dragă cu care să te înțelegi și care să te înțeleagă. Mă simt un norocos și mi-ar dori ca același sentiment să-l aibă și Gina.
Cum e să mergi ca pe vremuri la munte? După ce am stabilit că planul meu e să urc Moldoveanu de la Valea Sâmbetei, încep să caut variante de plecare. Găsesc un autobuz dimineața la 6, Botoșani - Brasov, apoi maxi-taxi spre Voila. Ce mă fac că nu e nimic până la mănăstirea Sâmbăta? Pe vremuri ori sunai prietenii ori plecai la nimereală, acum intrii pe forumuri sau verifici site-ul cabanei: www.sambata.ro  Pe forumuri sunt doar variante cu tot soiul de șoferi locali. Nu de puține ori am fost nevoit să apelez la ”rechinii” din țara Făgărașului și TOȚI au reușit să mă indispună: ba au zis un preț apoi au plusat pe drum, ba au zis că merg până la o destinație ca apoi să nege, ba conduceau niște rable nesigure cu viteză excesivă etc. așadar partea asta nu e bine rezolvată.
Tot soția îmi sare în ajutor cu o idee. Să iau bicicleta. Gândul îmi fuge direct la Dahonul ei pliabil și gata AM SOLUȚIA!
Dimineața pe răcoare plec din Botoșani spre Brașov, în tot autobuzul suntem doi pasageri. Vremea e foarte frumoasă și sper să rămână așa. La Brașov imediat prind maxi-taxi care e plin dar mă ia și pe mine. La Sâmbăta de Jos descarc bagajul și pedalez agale spre crestele Făgărașului. E destul de cald și Făgărașul ”fierbe” ca un cazan. Bicicleta Dahon Vitesse 7 se descurcă foarte bine chiar și la pante de 7 - 8 grade. De la mănăstire începe noroiul și chiar mă bucur că am aripi la roți să nu mă stropesc. Pe forestier, dar mai ales pe potecă car bicicleta după mine. Pe porțiuni de gheață e aiurea să mai tragi și bicla după tine. Spre seară sunt la cabană destul de transpirat dar cu zâmbetul pe buze.
Domnul cabanier Nae imi dă o cămăruță mică și călduroasă, un adevărat culcuș pentru drumețul obosit. Cabana Valea Sâmbetei (1400m alt) e animată cu drumeți și alpiniști. Oamenii cântă la chitară, se mai bea câte ceva, se servește și masa. Am ocazia aici sa-l întâlnesc pe proaspătul venit din Aconcagua, Tudor Georgescu (Șoimaru) și anturajul lui simpatic.
   Trezit la 6 dimineața incerc să n-o lungesc așa că pe la 22.30 sunt în cameră. Am hotărât să mă trezesc la 5.30. Tudor a zis că vine și el.
Sună ceasul, mă echipez ușor, mănânc și ies afară nu înainte de al zări pe Tudor cum dormea în sac pe hol.
Afară e urât, frig și beznă totală. Merg singur pe nimerite. Luminez cu frontala urmele celor care au mai trecut pe acolo, dar la un moment dat rămân doar două urme plus că pierd și marcajul. Deja se luminează și mă focalizez pe Fereastra Mare. Pun colțarii și urc o pantă cu ceva gheață. Zăresc în stânga un stâlp de marcaj dar nu mă îndrept spre el.Abia după mai bine de o oră de la cabană prind traseul marcat, undeva aproape de Colțul Bălăceni. Vremea nu e de partea mea pentru că vârful Slănina e sub ceață din ce în ce mai groasă. Zăpada e tasată și mă mișc rapid. Urcarea finală în fereastră nu e prea ok. Îmi e frică de avalanșe. Zăpada e atât de mare încât văd doar vârfurile la stâlpii indicatori. Țin strict linia stâlpilor pentru că e cea mai sigură. Ajung în creasta principală a Făgărașului și aici mă ia în primire vântul sălbatic și ceața deasă. Prognoza meteo anunța că după masă se face frumos așa că merita să continui.
Înfrunt rafalele de vânt până pe vf. Slănina apoi am o surpriză plăcută când zăresc un refugiu nou în ”fereastra mică” sap cu pioletul cam 15 minute ca să pot intra, apoi stau să mă dezmorțesc un pic. Refugiu e prevăzut cu paturi de fier dar fără saltele. E din tablă, bine ancorat și destul de spațios. Să dea Domnul să țină câți mai mulți ani!
Cu moralul la pământ continui pentru alte 4 ore să mă lupt cu vântul și cu orientarea prin ceață. Am activat GPS-ul și vă spun cu mâna pe inimă că mi-a salvat viața. Pierd timp prețios prin zona vf. Gălbenelele iar vremea devine de la rău la mai rău. Am parte de inspăimântătorul whiteout și reduc mult ritmul de înaintare. Dacă până la ora 13:30 nu ajung la refugiul Viștea, tura e compromisă.
Mă așez lăngă o stâncă să mănînc și nu prea reușesc. Mă uit și la bateria GPS-ului și văd că de la frig se descarcă rapid. Telefonul are semnal full dar nu pot vorbi. E ora 11.30. Gata! Am clacat! Renunț!
Ce ușor e în alte sporturi să ieși imediat din joc după ce spui GATA!
Întoarcerea a fost mai grea decât dusul pentru că nici nu mai găseam urmele mele, apoi am ajuns din neatenție pe un picior nordic iar tot prin zona aia am pășit riscant pe o cornișă nordică. Mă durea puternic capul o data de la dezidratare, apoi de la concentrarea prin care încercam să deslușesc ceva prin albul perfect. Știam că dacă ajung la refugiu lucrurile sunt rezolvate. Cu o mare risipă de efort găsesc și vizitez din noi refugiul apoi mă văd în Fereastra Mare, pregătit de o coborâre rapidă la adăpost. Lângă primul stâlp se desprinde cu mine o scândură destul de supțire dar un bun moment să-mi amintesc o discuție avută aseară cu Tudor (Soimarul) despre o variantă care evită zona expusă undeva printre stâncile din dreapta cum cobori. Nu pare mai ușor dar măcar e sigur. Am preferat întotdeauna stânca în locul gheții și zăpezii. Ajung și pe primul prag glaciar unde totul era mai calm și mai frumos ca niciodată. Mă salut cu niște băieți din Cluj care așteptau la cort vremea bună pentru o tură cu schiurile pe vf. Dara (2500m) iar apoi mă intersectez cu un grup numeros de alpiniști de la o școală de ghizi de pe la Cluj și care erau pregătiți să înfrunte vântul și ceața pâna la refugiu din Fereastra Mică. Cobor agale spre cabană, fac poze, mă dau ”pe fund” pe poteca înclinată și încerc să fac telefonul să funcționeze. Cabana e animată cu turiști iar bicicleta Dahon Vitesse 7, e în centrul atenției.
Seara programul e același: cântece de cabană, glume, lume pestriță, prezentări de echipamente și ceva alcool. Când atmosfera s-a încins m-am retras spre camera mea. Am mâine de parcurs lungul drum de întoarcere.
Mă trezesc devreme și admir un răsărit superb! Vizibilitate excelentă, calm atmosferic. Perfect pentru drumeție. Înghit în sec și mă gândesc la cei norocoși care au rămas de ieri pe baricade.
Dau șaua jos la Dahon, verific frânele și pornesc distracția! Nici nu știu când am și ajuns la mănăstire. În timp ce pedalam spre orașul Făgăraș decid că timpul îmi permite să fac și ceva cicloturism prin țara Făgărașului. De la Sâmbăta de Sus fac la dreapta spre Lisa pe drumuri de asfalt de calitate parcurse rar de mașini. Pe o vreme superbă, cu crestele înzepezite pe dreapta și miros de pământ jilav care vestește că natura va renaște, mă indrept spre Recea ca în final să ajung la Făgăraș. În afară de cetatea Făgărașului nu prea mai e nimic de văzut aici. Astept autobuzul spre Brașov și am un șoc să vad ca e foarte aglomerat. Mă îndrept spre gară unde iau personalul care merge foarte lent spre Brașov. Ajung pe intuneric la gară și pierd la 5 minute autobuzul spre Botoșani. Următoarea variantă o am la ora 23 din autogara Bartolomeu. Arăt destul de ciudat cu tot echipamentul asta dar mă pun în mișcare într-un tur de ”Brașov by night” pe bicicletă. Nu e chiar ce mi-aș dori dar tot aveam timp liber... Autogarile arată cam peste tot în România ca niște locuri nefrecventabile. Devin sociabil mai mult de nevoie și am compania unui domn plin de nostalgii comuniste care mă cam indispune. Vine și mașina de la Apetrans și tovarășul șofer încearcă să mă taxeze pentru bicicletă. Cu toate că bicicletele pliabile ocupă spațiu mai mic decăt o valiză el tot insistă. Și nu cere puțin, ”doar” jumătate din costul unui bilet de pasager. L-am amenințat cred suficient de tare cât să devină grețos de serviabil. Totuși în mașină era cald și curat așa că nervii mei sau mai destins. Dimineață la 7 sunt acasă la Botoșani ”pregătit” pentru o nouă săptămână de muncă.