luni, 25 august 2008

Prin Ucraina si Basarabia

August 2008 - Ucraina - Rep. Moldova

Bike route 1322143 - powered by Mopedmap 
Trebuia sa merg la Bucureşti apoi vroiam să merg la munte la căţărat, dar până la urmă sâmbăta dimineaţa eram tot în Botoşani, măcar hotărât să nu merg la servici. În extremis hotărăsc să vizitez Ucraina, mai exact Cernăuţi. Pornesc numai cu Gina pe la ora 14, o luăm prin Dorohoi şi încercăm punctul de frontieră de la Racovăţ. Ca aspect punctul de frontieră nu are nici o legătură cu intrarea României in UE. O baracă de metal şi o gaşcă de persoane cu aspect dubios care roiau aparent fără rost. Am învăţat regula de la alţii şi după ce am trecut de vama română am pus câte 5 lei în paşaport care si-a facut treaba. Ca să scoţi maşina firmei în Ukraina este nevoie de o împuternicire prin notariat, iar chestia asta noi n-o ştiam. Cum intri în Ucraina drumul nu e asfaltat şi primele cladiri sunt dărăpănate. Un tip mă întreabă de asigurare medicala. Dăm şi la ăsta 8 lei şi gata cu taxele! Prima oprire o facem la o fântână în formă de ceaşcă, tare îngrijită. De acolo observăm pe un deal turnurile unei mănăstiri uriaşe. Gata plecăm intr-acolo! Mănăstirea de pe vârful dealului, e construită de ortodocsi români din Herţa (care mai târziu am aflat că se cheamă Băiceni). Sunt multe lucruri de pozat aici şi totul e îngrijit până în cele mai mici detalii. Slujba de vecernie se ţine şi în română şi aud în jur vorbinduse româneşte. Vremea e mohorâtă si nu putem admira peisajul din jur. In cimitir remarcam abundenta marmurei negre fin lucrata, cred ca foarte costisitoare. Ne indreptam spre Cernauţi pe un drum secundar ce trece numai prin localităţi. In oraş nu avem nici o orientare aşa ca ţinem tot inainte spre centru. Aven nevoie sa schimbăm nişte bani şi e deja sambata dupa masa. Parchez maşina pe o strada prin centrul vechi şi găsim un bancomat unde Gina scoate nişte grivne. Imediat mai incolo descoperim bancomat Raiffeisen Bank , exact ca si cardul lui Gina... Centru vechi e peste aşteptări de mare. Comuniştii sovietici au cruţat acest centru vechi remarcabili cu toate că musteşte de cultură austriacă, română şi ebraică. Când am ajuns noi se implineau 600 ani de atestare documentară, dar din cauza inundaţiilor din această vară de pe Prut, lucrarile de reparaţii în oraş sunt mult întarziate. Acest oraş mai e parcurs din toate direcţiile de fete frumoase. Ne plimbăm pe strazi pană se lasă întunericul apoi mergem să mâncăm la o terasă în piaţa M. Eminescu. Greu ne înţelegem cu chelneriţa, cand trebuie sa comand specialitatea ucrainiana, ceea ce la noi se numeşte colţunaş. O bere populară şi bună e Baltika. Preţurile sunt mici iar bucătăria ucrainiană merită incercată. Problema e că lumea nu prea vorbeşte altceva în afară de ucrainiana şi ruseşte chit că te aflii în piaţa lui Eminescu.
Cu toate că erau cazări convenabile la preţ, am dormit în dubiţă. Duminică dimineaţa am căutat în disperare să bem o cafea, dar singurele spaţii deschise cu zecile erau saloanele de înfrumuseţare. Cam pe la ora 10 am reuşit să bem cafeaua de dimineaţă. O luăm din nou la pas prin centru admirând arhitectura de secol XIX si inceput de secol XX. Centrul vechi e cel mai bine pastrat din oricare oraş din Moldova şi Ţara Românească. Iaşul poate ar fi avut ceva de spus daca nu construiau mizeria aia de Bulevardul Independenţei (am înţeles ca Ion Iliescu era prim-secretar pe vremea aia).
Cel mai impresionant lucru din Cernăuţi e universitatea. O adevărată fortăreaţă cu ziduri crenelate din cărămidă roşie, masivă şi elegantă in acelaşi timp. Păcat că ucrainienii nu stiu s-o pună învaloare, pentru că nu am reuşit să trecem de o poartă păzită cu străşnicie de un portar. Teatrul din oraş si universitatea de medicină imi creea o imagine foarte familiară cu centrele istorice din Iasi sau Focşani.
În frumoasa gară centrală era un tren cu destinaţia Odessa , pentru cei care mergeau la litoralul de la Marea Neagră. Stăteam cu Gina şi ne gândeam ce frumos ar fi să mergem cu trenul prin Ucraina şi Rusia. De la gară mergem până pe malul Prutului, dar peisajul e dezolant, cu copaci duşi de apă, bucăţi de garduri şi lucruri din gospodăriile oamenilor. La noi inundaţiile au afectat grav zona comuna Rădăuţi Prut dar se pare că la ei lucrurile au fost mai grave.
După o pizza cu aluat gros şi pufos, un pic neobişnuită pentru noi, servită de o blondă cu aspect de fotomodel (ca majoritatea), pornim spre alt mare râu, Nistru. Au şi ucrainienii la ieşire din Cernăuţi cartier de vile, cu ţigle puternic colorate cu maşini mari şi negre în curte.
Pe un drum lat din dale de beton ajungem la Hotin. Pe drum sunt implicat în triplări fără voie. Automobiliştii ucrainiei de pe celălalt sens de mers mă bliţează să trec mai pe dreapta ca să poată depăşi vre-un camion cu aspect de tanc. Din fericire la ei drumurile sunt mai late.
De localitatea Hotin nu pot spune ceva deosebit, în schimb cetatea Hotin este impresionantă! Cetatea are aspect de vapor, pe malul râului Nistru, cu ziduri înalte şi crenelate, înconjurată de şanţuri de apărare şi tot felul de acareturi. Am vizitat pe-indelete cetatea şi prin faptul că cerul se înseninase. Fiindcă Ucraina e un stat nou, s-au apucat să scrie o istorie proprie, naţionalistă. Astfel că devin mai importanţi cei care au distrus cetatea decât cei care au ctitorit-o şi reconstruit-o. Ştefan cel Mare nu a mai încăput în noua versiune a istoriei.
Continuăm pe back-country roads prin sate identice cu cele din Moldova noastră, cu raţe,găini, vaci şi babe pe drum sau pe şanţuri, spre Republica Moldova. Suntem la 3 km de graniţa cu România la punctul de frontieră ucraino-moldav cu numele de Mămăliga. Aci am dat spăgi la greu începând de la idiotul de la dezinsecţie, care trebuia să mă pună să trec cu maşina printr-o baltă cam mizerabilă. Am vrut la un moment dat să nu mai dau şpagă. Imediat am văzut cum maşinile di spate sunt invitate să treacă în faţa mea. După mai bine de 2 ore efectiv în vamă, pe înserat suntem şi noi în Republica Moldova.
O noapte adâncă se aşterne peste Moldova. Pe drum nu sunt deloc marcaje iar satele s-au scufundat în întuneric. Trecem prin Criva, Lipcani (unde probabil se va putea intra în România îm 2010) şi Briceni, locul unde am găsit un drum lateral să putem parca şi dormi.
Dimoneaţa pe o vreme excelentă parcurgem incredibil de proaste drumuri moldoveneşti. Moldova ni se prezintă mănoasă şi profund rurală. Radioul e arhaic, cu muzică folclorică şi interviuri cu combaineri, lumea pe câmp la treabă, animale şi căruţe pe străzi. Pentru cei care au prins comunismul, Moldova e ,cred, nostalgia a celor câteva lucruri care nu puţină lume le regretă. Se vorbeşte de campanii agricole, de producţie, de unitate, de colectiv.
Ajungem la Otaci la graniţa pe Nistru cu Ucraine. Nimic interesant de văzut. Plecăm imediat pentru că nu ne simţeam în siguranţă. Ajungem la Soroca la cetatea de pe Nistru. Aici, faţă de Hotin, Ştefan cel Mare era la loc de cinste. Cetatea restaurată are formă rotundă cu ziduri înalte, bine păstrate. În curte un sculptor moldovean îşi prezenta lucrarile din piatră. La Soroca am mai fost prin 1991, dar acum era totul mai îngrijit, mai luminos. Ca să-mi placă şi mai mult la Soroca, am fost şi pe a castelele ţiganilor ce răsăreau mândre pe deal. Consider că am ceva experienţă în lucrul cu ţiganii aşa că eu şi Gina ne-am integrat uşor. M-au impresionat cât de fluent vorbeau româneşte mai ales când mi-au povestit că averile pe care le au sunt rodul muncii lor la Moscova. Am remarcat la un moment dat o casă cu o uriaşă cupolă, fronton şi coloane clasiciste. O ţigancă cu dinţi de aur şi rochie roşu aprins îmi spune că aceea e "casa dolarului". Descumpănit cer o lămurire, dar ţiganca râzând îmi spune că atunci cand voi vedea dolari voi şti. M-am prins că era vorba de "Casa Albă", prezentă pe bancnotă. Aşadar, la o scară mai mică, "Casa Albă" se construieşte şi la Soroca.
Drumul dintre Soroca şi Floreşti e praf! Nu ştiu ce se fac ţiganii din Soroca nu pontiacurile şi lexusurile prin hârtoapele astea? Până la Bălţi nu prea e interesant, doar culturi şi livezi. Nici Balţi nu mi se pare interesant. E un oraş mare cu aprox. 130 000 locuitori, cam jumătae români şi jumătate compusă din ruşi şi ucrainieni. Hotărâm să facem aici nişte cumpărături. Preţurile sunt mai mici ca în România la mâncare, dar nu şi la bunuri. Servim şi o pizza dar, la fel ca la Cernăuţi blatul e gros şi pufos.
În drumul spre vama Română, imediat după Hrişcani, un poliţist ar fi vrut să prindă şi el nişte bănuţi de la noi, dar chiar nu mai aveam chef de astea aşa că nu i-am dat nimic. Drumul din vamă e pitoresc păcat de drumul fărmat. Facem o buclă să vedem mai bine lacul de pe malul moldovenesc aşa că abia spre seară ajungem în vamă la Stânca Costeşti. Am crezut că luni seara e linişte... dar m-am înşelat. Era plin de maşini negre din Moldova. Principala ocupaţie fiind traficul de ţigări. Treaba părea bine organizată iar oamenii păreau că merg la sigur. Mă roagă o doamnă s-o luăm cu noi spre malul românesc şi acceptam , cu toate că posibil să fie burduşită cu ţigări. Traversăm barajul iar la români trecem rapid. Apar imediat marcajele pe asfalt, iluminatul public şi steagul Comunităţii Europene!