miercuri, 2 noiembrie 2016

Romania - Moldova - Ucraina 28 - 30 nov

28.10.2016
 Ma trezesc la 5:50 si montez rapid coburile pregatite de cu seara. Merida Crossway ma asteapta cuminte si gata de drum. In timp ce pun ceaiul la fiert sun la Iulian sa-l mobilizez. Nu pare sa-mi lipsească nimic, poate... zambetul de dimineata a Ginei care acum e de garda. La 6.25 sunt deja în stradă în frigul dimineții amplificat de viteza bicicletei.


    Traversam Botoșaniul spre Săveni și ușor apar zorile. E parcă și mai frig, simțit mai ales de Iulian care face ceva eforturi de adaptare. Nu e prima dată când merg cu Iulian Paucă. Cu două saptamâni înainte de această ieșire am dat o fugă de trei zile la Cernăuți, atunci a fost testul de rezistență pentru Iulian, pentru că la întoarcere am avut parte de o vreme foarte urâtă, cu ploaie și vânt din față. Acum mă pot baza pe el, pe forța lui fizică, dar mai ales pe spiritul de aventură și setea de andrenalină. Trebuie doar să încerc să mă adaptez stilului lui de mers.
     Mergem destul de greu până la Saveni, pe un drum prost cu dealuri mari , trafic agresiv și mult... JEG. La Săveni facem slalom printre câinii comunitari, ne încălzim cu ceaiuri și mâncăm gogoși. De la Podriga cerul s-a mai luminat și parcă și moralul nostru. Ajungem aproape de cum am prognozat la vama Radauți Prut și Lipcani (rep. Moldova).
 
   Prutul are un debit uriaș de la ploile abundente de octombrie. În Lipcani dăm o fugă până în parcul central să facem o poză cu Lenin. L-am regăsit după doi ani parcă un pic mai luminos și curațel cu flori la picioare și alei noi.

     Din orășelul Lipcani  soseaua spre Briceni începe cu o urcare luuungă până la o pădure superbă în lumina de toamnă cu copaci uriași care ne-au însoțit o bună bucată de drum sub formă de lizieră. Probabil le-a lipsit inițiativa USL din 2012 care ne-a urâțit tot județul Botoșani prin chelitul drumurilor și defrișările făcute cu diferite pretexte! Părăsim șoseaua pitorească și virăm dreapta pe un drum plin de gropi spre satele Coteala și Larga. Suntem salutați de localnici în limba română! Pe aici locurile arată la fel ca în Moldova din România. Unirea mi se pare un act firesc. E campanie electorală în Moldova iar Dodon e roșu aprins, are mesaje în rusă și e...peste tot. Pe Maia Sandu cu mesajele în română o vedem mai rar și mai discret.
    În Larga ne învârtim aiurea cu tot cu GPS dar avem parte de o vizită la o biserică impresionantă din lemn, exact cum sunt prin Siberia (din cele văzute pe net).
 
Ciudățenia este că drumul spre vama ucrainiană nu e asfaltat și e rar circulat. Trecem repede de moldoveni iar la ucrainieni părem niște ciudați, poate chiar suspecți.
 
   Pe partea ucrainiană spre Kel'mentsi drumul e asfaltat dar plin de gropi. Orașul acesta Kel'mentsi e urât și ...plin de gropi, nu diferit de Săveni, poate doar cu ceva fabrici funcționale. De aici măresc cadența pentru a ne încadra în timp. Avem deja peste 100 km parcurși iar provocările drumului nu s-au terminat. Ajungem în satul Voronovytsya pe malul înalt al Nistrului. Doi localnici ne țin de vorbă dar fără să pricem nimic. Doar cuvintele ”lotca” ”voda”. Coborâm pe malul Nistrului unde nu exista nici un bac de trecere, nici un ponton, nimic! Google maps a dat-o în bară aici! Totuși vedem niște bărci de pescari pe luciul apei. Soarele era la asfințit și noi trebuie să acționăm rapid astfel rămânem blocați aici peste noapte. Observăm că una din barci se apropie de mal și imediat ne mobilizăm. Mai rar așa bucurie de cunoștință cu pescarul ucrainian Volodea! Cu excez de zel tragem barca la mal, punem bicicletele, impingem barca, platim în avans exact cât cere (noroc de niște grivne luate de-acasă) și ne vedem în larg, pe fluviul Nistru cu un asfințit roșu, superb și o apă neașteptat de liniștită. Nenea Volodea a vâslit si a povestit incontinuu până ce-am ajuns pe celălalt mal. Experiența asta e una din cele care pot fi povestite la nepoți.

Este deja întuneric și mai avem de parcurs aproximativ 15 km până la destinație. Aprindem luminile și pedalăm în forță în linie dreaptă pe un fel de plat în urcare atenți la gropile uriașe din asfalt. Din experiența acumulată cred că o lumină deștept împrăștiată pe carosabil și împrejurimi trebuie să aibă nu mai mult de 500 lumeni și nu mai puțin de 200 lumeni. Ce e mai mult e deja supărător pentru automobiliști și la o perioadă indelungată de folosire se supraincălzește și se arde ledul (la chinezăriile no name) La ora 20:30 suntem la cazare în orașul Kamianets-Podilski unde parcăm și legăm strâns bicicletele în curtea interioară a hotelului. Seara în cetate, oamenii sunt OK, mancarea OK, cazarea super OK, ce mai, o seară reușită de lins ranile și odihnit ciolanele obosite după 144 km de drumuri fărmate prin trei țări.
 
   Dimineața după micul dejun luat la hotelul nostru Taras Bulba (19 eur camera dubla cu mic dejun), facem un tur al cetății noi și a celei vechi. Față de 2014 acum văd că totul e mai curat, străzile sunt reparate și locurile mai populate de turisti, mai ales grupuri școlare.
 
 
 
 
   O lungim cumva și pe la ora 12 părăsim orasul cu destinația Cernăuți. Cum ieșim din oraș ne ”preia” vântul puternic. Mare noroc la ucrainieni cu liziera de pădure de-a lungul drumurilor naționale pentru că ești ferit de vânturile puternice specifice podișului Podolic și a stepelor întinse. Dacă se face și la noi lizieră la drum și cale ferată nu mai apar probleme cu viscolul iarna.

 
    După ce traversăm Nistru pe pod și traversăm orașul Hotin, parcurgem peste 20 de km în care pe ambele părți sunt imense livezi de meri. Nu am văzut niciodată o cultură atât de vastă. Probabil zona era un important producător de mere pentru toată Uniunea Sovietică. Mă întreb ce fac cu recolta acum după ce rușii au pus embargou?
    Dintr-un anumit loc facem dreapta pe un drum local foarte vălurit, cum gasin prin nordul Olteniei sau Munteniei. O gramadă de localități prin care urci și cobori la nesfârșit. La un moment dat o cățelușă frumoasă se lipește de noi și tot merge săraca cu noi cale de peste 20 km. La un moment dat am cedat ce mâncare mai aveam prin genți doar să putem să dispărem liniștiți după urmatoarea curbă. Ajungem la Cernăuți tot pe întuneric și mergem să ne cazăm la un hostal fix în centru unde plătim 150 hrivne de pers. Cu doar 86 km la bord ne simțim mai obosiți decât în prima zi. Mâncăm și bem în două locuri apoi picăm lați de somn.
 
 
 
 
 

      A treia zi e rece, vântoasă dar însorită! Facem un tur de oraș, ajungem și la impresionanta Universitate apoi mâncăm și pornim spre România. Până la vamă poposim în codrii Cosminului la un monument dedicat ostașilor români și germani căzuți în primul război mondial.
 
 
Beneficiam de vânt din spate așa că mergem foarte bine, trecem de vămi și ajungem în România de unde incepe porțiunea pe care o detest, Siret - Bucecea, aproximativ 55 km de plat monoton pe un drum foarte prost. De la Talpa am inceput fuga de furtuna care venea amenințător din spate. La Cucorăni am fost prinși de furtună dar eram aproape de casă și nu ne prea păsa.
   În total am parcurs 340 km în 3 zile, prin 3 țări. Bicicletele noastre, o Merida Crossway 100 si un Cannondale Trail 5 s-au comportat exemplar iar echipa făcută cu Iulian Pauca a fost eficientă și constructivă.


luni, 10 octombrie 2016

Munții Pirin - vârful Vihrem

După ”Merida Bike Camp” de la Cheile Grădiștei, unde am testat gama 2017 de biciclete Merida, cu modele remarcabile: Ninety-Six, noul Big-Nine, Big-trail, Scultura disc, plus gama de biciclete electrice cu motoare Shimano, am continuat drumul spre București. Aici varianta mea de a da o fugă în Balcani se confirmă. Obiectivul propus - Muntii Pirin.
E început de octombrie cu zile scurte dar vreme stabilă. Plec dimineața, înainte de a se aglomera infama ”centură a Bucureștilor”, parcurg un așa zis ”drum modernizat” București - Giurgiu, mă rușinez din nou de mizeria și de gropile de la vama Giurgiu, apoi intru în Bulgaria, plătesc vinieta în euro și mă relaxez pe infrastructura rutiera mai evoluată a vecinilor noștri bulgari. În aproximativ 8 ore parcurg distanța București - Bansko, fără a plusa cu viteza. Apropo de centura București, tocmai s-a inaugurat centura Sofiei în regim de autostradă, fară sensuri giratorii și gâtuiri!
  În Bansko am mai fost în decembrie 2011 la schi și stiu că exista o șosea asfaltată care urcă prin munți până la Banderitsa Poliana. Sunt o grămadă de mașini pe drumul îngust și câteva intersecții. Trebuie urmat indicatorul spre Danderitsa si Vihrem. Ajung după aproape 20 minute de urcare într-o parcare cu restaurant pe prima treaptă glaciară. Drumul devine cu o singura bandă pe sens și panta se accentuează. Trec pe lângă cabana Banderitsa, loc unde era o petrecere în aer liber și ”niște” amplificatoare, ajung în locuri mai liniștite la cabana Vihrem la 1950 m alt! Găsesc cu greu un loc de parcare pe buza unei prapastii și decid sa mă cazez în cabană. Platesc 40 leva pe noapte in camera cu două paturi. Camera e foarte mică, eu dau cu capul în tavan și am un geam mic la baza peretelui prin care văd doar botul unei mașini parcate. Mănânc o ciorbă la un preț rezonabil, apoi observ că specialitatea casei e un fel de pârjoală mare. Scopul nu e să stau în cameră așa că până ce se întunecă fac o tură scurtă de recunoaștere a zonei și a traseelor cu plecare de la cabană.

Muntele e curat și marcajele îngrijite, oamenii politicoși iar peisajul...e fabulos! Dorm în reprize poate și din cauza altitudinii de peste 1900m, iar dimineata cu toate ca am pus telefonul să sune mă trezesc cu 30 minute mai tarziu. Ies în cea mai mare viteză alimentez cu apă și pornesc spre cel mai înalt vârf din munții Pirin - vf. Vihrem.  Aceste se profilează deasupra mea ca un perete de calcar alb pe care deja soarele a pus stăpânire. Poteca clară parcurge pâlcuri de jneapăn și ienupăr. Un băiat din Slovacia trece alergând pe lângă mine, motivându-mă să măresc ritmul. Imediat trec eu pe lângă el iar când mă ”atinge” prima rază de soare, mă opresc pentru micul dejun. Slovacul vine lângă mine făcând același lucru. Împărțim o plăcintă iar el îmi explică cum se manifestă patriotismul la el. Era îmbrăcat din cap până în picioare cu echipament produs în Slovacia, chiar și batoanele energizante erau niște napolitane cu ciocolată slovace. M-am auto evaluat și am văzut că puține lucruri dintre haine sau echipamentul meu (de acum sau de acasă) este de origine românească. Am înteles mesajul lui și promit că prima dată voi analiza variantele românești, ulterior voi fi atent și la cele din import. Referitor la biciclete, domeniu care-l stapanesc de multi ani, puteți alege cu încredere brandurile de biciclete Devron, DHS sau Pegas în locul marcilor bulgărești (Cross, Drag sau Sprint). Gama de biciclete Rich, Velors, Kreativ nu vi le recomand chiar daca sunt românești.
 Revenind la drumeția de pe Vihrem am lăsat băiatul din slovacia sa plece înainte timp în care m-am schimbat și spălat cu roua abundentă a dimineții. Urcarea finală e susținută și parcurge un câmp cu bolovani instabili și fete înclinate din calcar alb, orbitor în lumina dimineții. Ajung înpreună cu amicul slovac și incercăm cu harta să deslușim culmile spectaculoase din jur. Frumusetea munților Pirin e marcată prin contrastul dintre zona calcaroasă din vestul masivului, un fel de Piatra Craiului ceva mai scurtă dar mai albă (aridă) cu aspect monolitic și partea de sud si est granitică, mult mai vastă cu culmi paralele, căldări cu lacuri glaciare, piscuri semețe, asemănător cu munții Retezat.
În sud se observa lanțuri muntoase de pe granița cu Grecia, traversate intens intr-o perioadă în care românii și bulgarii mergeau clandestin la muncă la greci.






De la cabană până pe vârf e o diferentă de nivel de aproximativ 1000 m, parcurs în aproximativ 1.40 min. De pe vârf mă decid să fac cât pot de mult din creasta calcaroasă Koncheto spre vest.
 Cum planul meu diferă de cel al slovacului, ne strângem mâinile și pornim fiecare pe drumul lui. Eu încep o coborâre dificilă, cu orientare precară, pierd marcajul și descațăr precaut o față de calcar încă umed de pe versantul nordic. Am surpriza de a întâlni pâlcuri de zăpadă nouă. Când dau de traseul corect observ că e bine marcat și prevăzut cu cabluri. Celalalt varf de peste 2900, este Kutelo de 2008, respectiv 2007 m altitudine. Aceste vărfuri alături și de frații mai scunzi: Banski Suhodol (2884 m), respectiv Bayuvi Dupki (2820 m alt.) formează o formidabilă muchie de calcar alb pe care orice drumeț aventuros dorește să o călărească. Eu am parcurs această muchie până la refugiul Koncheto (2780 m) apoi am revenit pe traseul marcat care urmărește curba de nivel. Pe muchie sunt o serie de pari de fier deși și urâți ca și pe Rila dar ăștia sunt prinși intre ei cu o șufă. Nici estetic și nici macar practic nu-i agreez.









Urmează o coborâre lungă în condiții meteo ideale care se termină pentru mine la cabana Banderita. Pe această obositoare și lungă coborâre, reușesc să desprind talpa la un bocanc. Am un snur prin rucsac și cu un cuțit am rezolvat problema. La cabana Banderita aprox. 1700 m alt. se terminase un concurs de alergat, iar pe langă doi alergători epuzați care mai poposeau pe acolo locurile erau pustii. Prefer o ciorbă ”A la Grec” și o bere ”Pirin” apoi merg agale spre casă, adică cabana Vihrem.




Astăzi mă trezesc la 7 și decid să vizitez cealaltă parte a munților Pirin, partea cu lacuri glaciare și varfuri de granit. E ceață și relativ rece. Ceața nu e densă așa că nu am probleme de orientare. Ajung la început la Ribno Ezero, un lac glaciar mare cu ierburi subacvatice, apoi urc un nou prag glaciar și urmez un marcaj cu bandă roșie ce urcă pe blocuri mari de piatra de pe versantul nordic spre pasul Glavniska Porta. La poale admir lacul Dalge Ezero. Cand termin urcarea în pas, la peste 2600 m alt. ceața se risipește și totul de vine luminos. Mare noroc am eu la vreme în munții din Bulgaria! După pas traseul meu continuă pe o creastă domoală spre sudul masivului, spre valea Demianita. Privesc spre nord , spre vârful Todorka 2746 m alt, și caut intrarea pe o muchie ce o ia spre nord. Spre norocul meu, locurile se aseamănă cu muchiile nord fagarasene, plus că alpiniștii bulgari au marcat locurile cu momâi din pietre. Cred că două locuri au fost mai delicate, cu pasaje de descățărare pe rocă friabilă, restul muchiei poate fi considerată potecă turistică ceva mai expusă. Priveliste nouă am spre lacurile glaciare din valea Valyanitsa si piscuri de 2700 - 2800m sălbatice și tentante de urcat.

















Nu ajung pe Todorka dar închid bucla spre cabana Vihrem pe poteca care leagă cabana Demyanitski de Vihrem. Mămânc bine la cabană și ușor pornesc spre mașină apoi spre casă. În aprox. 8 ore sunt în Bucuresti la finii noștri. Macar noaptea centura București nu e aglomerată.