luni, 8 septembrie 2008

Arieseni 2008 - Tabara de fotografie subterana

Arieseni 2008

Primesc un telefon de la Alba, de la Lili cum că se repetă experienţa extraordinară avută în 2006 în Apuseni cu tabăra de fotografie subterană, organizată de DJTS Alba şi de ONG Gîrda. Modific programul de la firmă şi fac tot posibilul sa fiu acolo pe 27 aug. Vorbesc cu Gina sa-si ia liber apoi vorbesc cu Dragoş să vina şi el cu familia (Irina şi Bogdan). Punem în dubiţă şi două biciclete şi tot ce mai este de băgat şi dăm bice cam 550 km spre Arieşeni. Iar înfrunt drumul infernal de la Suceava la Cluj, in construnţie totală, după pasul Tihuţa, la intrarea în Bistriţa, agăţ un radar. Prin Dej opresc să dorm 2 ore. În Cluj servim masa intr-un bistro si continuăm spre
Turda. Aici văd indicatorul spre salină şi reamintindu-mi că acum 2 anu nu am apucat s-o vedem mergem la stânga in curtea salinei Turda. Intrarea în Salină arată modest, dar după aprox 100m in dreapta e sala ecoului, care e chiar impresionat, apoi ajungem si la balcoanele salii principale. O sala uriasa cam de 40 m inaltime si 100 m lungime maxima. cristale de sare sclipesc in lumina reflectoarelor. Belea sunt aparatele DSLR că la lumină difuză nu vreau sa focalizeze automat. Eu şi Gina am făcut o gramadă de poze neclare si sub expuse. Lăngă sala principală era vechea salina deschisa prin sec. XVII de mineri unguri şi români. Are formă de clopot, e mai adâncă decât prima şi datorită infiltrării apei are un lac in mijloc. Nici o şansă sa ajungem jos, oricum arată sinistru. Obişnuit cu salina de la Cacica, am rămas impresionat de salina Turda. După ce trecem Arieşul vreau sa-i arat şi lui Dragos cheile Turzii. De cănd n-am mai fost prin chei vad ca s-a amplasat punct de taxare după podul 1. Cabana rămane tot în paragină, iar în zonă mă aşteptam să fie mai aglomerat. Aş vrea să rămână zona aşa cum e acum. Destul de curată şi fără prea multi turisti. Probabil în weekend se aglomerează. Stâncile sunt tot acolo şi mă aşteaptă să revin la forma fizică anterioară. Oare când se va întâmpla asta? De ani buni am revenit în Botoşani şi tot nu găsesc pe cineva cu adevărat pasionat de căţărare şi suficient de bun ca sa nu-i port de grijă.
Ajungem şi la Arieşeni unde încă nu venise Lili cu autocarul. Clădirea e renovată iar soseaua reparată. Mă bucur mult de revederea cu Lili, Nausica, Cristi Ciubotarescu şi Oscar. Dar şi de revederea surpriză cu Mila. Am ramas placut surprins când l-am revăzut intr-un Logan alb cu numar de Olt pe domnul profesor de romana, un indârjit practicant al sporturilor cu balonul rotund. Nu credeam ca am să mă bucur atât. Tura din 2006 a insemnat mult pentru mine. Despre programul taberei am sa scriu sumar. Am fost la peştera lui Ionele să facem prima şedinţă foto. Din păcate acum accesul in pesteră este foarte limitat datorat refacerii populaţiei de lilieci. Mila, doldora cu echipament foto şi oarecum dezamăgită de restrictiile de la Ionele, mă trage de mânecă să mergem la pestera Zgurăşti. Ne strângem doar câţiva cunoscuti şi o ştergem pe furiş pe potecă prin pădure să nu vină şi grupurile de tineret după noi. Aproape că am uitat drumul. Cănd ajungem sus de-asupra avenului nu mai prindem ceaţa care se menţinea aproape de tavanul peşterii. Mai târziu vedem că nici lacul verziu de la intrare nu mai e. Asta explica lipsa ceţii. Cu noi e şi Oscar costumat cu salopeta groasă de Cordura. La cât de traspirat e ar putea produce ceva aburi pentru pozele cu efect ale Milei. Cei care am mai fost aici acum 2 ani suntem uşor dezamăgiţi.
Drumul Arieşeni - Gîrda l-am făcut numai cu bicicleta pentru a evita aglomeratia din microbuz ca acum 2 ani. Faza asta m-a văduvit de o apropiere mai strânsă cu grupurile de tineri care au venit din toată ţara. Observam că in puţinele momente în care eram laolaltă, mă abordau timid şi respectos. Se adânceşte ruptura între generaţii? ...sau păream prea serios şi preocupat de munte? In fine...nu caut un răspuns la întrebarea asta.
In ziua 2 am fost la peştera Gheţarul de la Scărişoara, tura clasică pentru această tabără. Vremea a fost super in toate zilele de tabără. Am gonit cu bicicleta până la bifurcaţia spre Ionele apoi cu toată echipa am urcat prin pădure pănă la drumul de piatră. De aici am pedalat din greu pe un drum abrupt şi bolovănos pănă la grajduri unde toată lumea l-a aşteptat pe Cristi şi cu fetele lui să vină cu mâncarea. Am înţeles că s-a rătăcit şi a fost nevoit să urce cu braţele mâncare pentru aprox 35 oameni. Şi la peştera asta unde acum 2 ani intram fară probleme acum datorita infiinţării parcului naţional Munţii Apuseni sunt restricţii deosebite. Stăm la cozi, plătim cam 2 euro şi ne înghesuim să ajungem pe podeţul de pe gheţar. Mulţumim doctorului ca a făcut un efort pentru noi ca să iasă pozele bine căt mai aproape de cele de acum 2 ani.
După ce mă uitam la pozele făcute anul acesta si cele de acum 2 ani, am tras concluzia că perioada optimă pentru a face poze reuşite in peşteri este primăvara sau iarna (pentru cine e pregătit). Chiar şi inceputul verii este propice pentru ce umiditatea rămâne ridicată, iar vremea capricioasă pe de o parte este inconfortabilă, iar pe de alta parte este extraordinar de fotogenică. Acum, la sfârşitul verii, In subteran gheaţa era de un alb mat murdar, fară detalii preţioase.
La intoarcere din nou voi fi pe cont propriu pentru că voi continua să urc cu bikla printre sălaşe până ce ating valea Ordâncuşei de unde am parte de nebunia unei coborâri de 18 km. Jos am facut greşeală să văd cît de fierbinţi sunt discurile de frână...
Spre seară Oscar se oferă să facă o tură cu bikla să-l aducă pe şofer. Pe drum cade in asa fel incat roata faţă se descentrează ciudat, bicicleta ne mai fiind funcţionabilă pe următoarele zile.
Seara prelucram si vizualizam poze. Mai vedeam şi câte un film speo. La inceput, din politeţe veneau majoritatea, apoi rămânea nucleul dur format din organizatori şi băieţii din Maramures. Tineretul se plictisea cel mai repede plus că şi noi eram pasionaţi şi pisam piua până pe la miezul nopţii.
Cine a fost la Arieşeni şi nu a fost la Groapa Ruginoasă, e de neconceput. De sus prindem un clar atmosferic bun şi admirăm munţii Bihor - Vlădeasa, apoi de la poiana muntelui Ţapu (aprox 1400 m alt). admirăm intinsa depresiune Beiuş şi misterioşii munţii Codru-Moma. De data asta merge cu mine şi Dragoş în tura improvizată ad-hoc spre zona cheile Galbenei. Prin păduri defrişate ne oprim la tufele de mure să suplinim lipsa hranei şi a apei. Cheile Galbena sunt superbe. Probabil la ape mari sunt si mai spectaculoase. Din cauza timpului limitat facem traseul pănă la peştera tunel. Urcăm in pas alert până în şa şi coborâm din nou in judeţul Alba la Arieşeni cam pe la ora 19.30.
Cum mai fusesem la Pătrăhăiţeşti şi vroiam să văd Cetăţile Ponorului, am plecat cu maşina pe drum forestier pâna cantonul Luncuşoara, apoi pe jos. in ritm alert. Cand ajung la podul de la cheile Galbena, nu pot rezista tentaţiei de a nu continua cheile până la capăt. Mă strecor prin peşteră pe lângă apă şi continui cheile pe poteca care urcă şi coboară până la izbucul Galbenei. Ajung intr-o şa unde găsesc indicatorul care mă poate duce la Cetăţile Ponorului, dar o oboseala a trupului mă reţine. M-am cam saturat de alergat...şi nici nu stiu dacă mă pot incadra în timp. Continui sa fac circuitul cheilor Galbenei pe la cele 2 balcoane unde chiar ma relaxez. Dar cel mai bine m-am odihnit în Poiana Florilor, in mijlocul sălbăticiei, în mirosul imbătător de flori medicinale la un inceput de toamnă. Sunt tot mai rare momentele astea de solitudine şi sinceritate. Nu regret nici un pic că nu am alergat spre cetăţi. Mă intorc cu maşina fix la timp pentru masa de amiază. După masă la programul sportiv, eu o piesă principală pe teren am absentat nemotivat. Noroc de Cristi de la Olt că a punctat şi la volei, dar mai ales la fotbal. Gina a făcut o serie de instantanee foto cu sportivii nostri. Când într-un târziu am ajuns şi eu pe teren, la volei nu am reuşit să dau nici o servă peste fileu...Am dat vina pe mingea aia de volei, ca era cam pietroasă, dar cine stie...
Dupa masa de seară se adună mai mulţi şi vedem ceva filme speo. După o oră de vizionat mai erau jumate in sală.
In ultima noastra zi în tabără plecăm la invitaţia lui Cosmin spre cătunul Casa de Piatră la izbucul Tăuz, cel mai adânc din ţară, undeva la peste 88m adâncime, incă o piatră de încercare pentru scafandrii speologi. Apoi vizităm peştera Coiba Mare, cu un portal impresionant, care în perioadele ploioase se formează un lac uriaş. Acum putem vizita peştera doar pe o porţiune pentru a face poze. Ne reîntoarcem în tabără, ne facem bagajele gata de plecare pe infernalul drum de întoarcere. Din păcate vom rata focul de tabără şi frumosul program artistic pregătit de cea mai entuziastă fată din tabără, Lili. Ne luăm rămas bun şi mă gândeam pe drum cam când ai sa-i revăd pe aceşti oameni deosebiţi. pe drumul de întoarcere făceam cu schimbul la volan cu Dragoş, aşa că dimineaţa pe la 4 eram în Botoşani. Pe la ora 10 eram deja la serviciu direct la treabă.
Despre locuri am tot vorbit aşa că ar fi ceva de spus de cei care au participat. S-au remarcat băieţii de la Maramureş, cere mai aveau experientă montană, mai era o fată din Iaşi, parcă cu un Fuji ultrazoom plus un băiat care cănta şi la chitară care se străduiau la făcut poze. De remarcat că echipa de la Olt a făcut o impresie foarte bună faţă de acum 2 ani. Fetiţele domnului profesor erau bine crescute (şi educaţional şi fiziologic). Erau multe persoane foarte agreabile acolo la Arieşeni, eu nu am socializat aşa de mult cum poate trebuia. Mila a venit la tura asta, faţă de acum 2 ani, cu tot ce trebuie pentru poze. Şi chiar am avut ce vedea. Dragoş a reuşit cu un aparat nu prea perfomant să facă poze puţine şi foarte bune. Am descoperit mai târziu cănd mă uitam pe dvd, pozele unui băiat din Bacău, pe care nu l-am remarcat în tabără dat sunt bine realizate.