joi, 18 martie 2010

Schi de tura in Giumalau


Hike route 1290452 - powered by Wandermap 
Martie 2010 - cu schiurile de tura prin Giumalau



Ideea de urca Giumalăul iarna pe schiuri o aveam încă din anii '90 cănd mergeam pe Rarău.  Nu sunt prea mulţi schiori de tură prin colţul asta de ţară aşa că am plecat doar cu cumnatul meu Cristi, într-o seară de vineri la început de martie spre poalele Giumalăului. În Pojorâta, când intrăm pe drumul de piatră (în curs de asfaltare) suntem opriţi cu girofarul de o maşină de poliţie şi percheziţionaţi. Cam greu s-au lăsat convinşi la miezul nopţii de intenţiile noastre. Dormim în maşină la - 4 C iar dimineaţa destul de pleoştiţi pornim spre creastă. Alegem valea Chilia, care e şi cel mai rapid drum de acces în creastă apoi urma să parcurgem toată creasta până pe vârful Giumalău şi coborâre spre şaua Fundu Colbului. Cristi nu a vrut să parcurgă cu mine integral pe schiuri traseul, aşa că s-a dotat doar cu rachete de zăpadă. Tinta lui este să ajungă pe creastă şi în funcţie de vreme să ajungă pe vârful Giumalău. Ziua a început însorită, ca apoi,cu cât urcăm să simţim puterea vântului dinspre NV. În prima parte, datorită defrişărilor urcăm anevoios pe urme de TAF pline de gheaţă. Clăparii de tură sunt incomozi, iar schiurile de pe umăr mă dezechilibrează. Cand atingem piciocrul de munte, zărim vis-a-vis, în Rarau, schitul Ioan Iacob-Corlăţeni,şi lumina ne inundă şi ne încălzeşte...doar pentru câteva momente pentru că imediat suntem cuprinşi de un plafon de nori cenuşii de care nu mai scap până la retur. Pe zăpadă se vedeau urme de ski de tură. Oare cine să fi fost? Urcăm abrupt prin pădurea nesfârşită pe o vreme închisă şi cu rafale de vânt, până ce Cristi se satură şi hotărăşte să facă cale întoarsă. Singur urc mai repede pe schiuri pe "foci" până la creastă. În creastă e greu de răzbătut şi nimic de văzut. Vântul bate sălbatic, eu mergând mai mult sub linia crestei pe versantul de est, mai dosit, cu gândul doar de atins vârful şi repede la vale. Intr-o şa, nu-i chip de trecut. Pur şi simplu eram spulberat şi trântit destul de dureros. Uraganul era în plină ofensivă, îl simţeam ca un şuvoi continuu de aer. Am stat la dos după un bolovan unde m-am confruntat cu niste idei existenţiale, apoi am pornit iar atacul, târâş de data asta. M-am confruntat cu o altă problemă acum...nu puteam respira. Ciudat, primesc aer la presiune maximă şi eu simt că nu inspir nimic! Revin la bolovanul meu şi realizey că nu mai pot controla muşchii feţei. Aleg ultima variantă, cea mai înţeleaptă, vorba din popor "dai românului mintea cea de pe urmă", să cobor şi să merg pe sub creastă. Singurul stress aici e că din cauză ceţii poţi să te duci pe un picior de munte şi să părăseşti creasta.
    Zăpadă multă, pante inclinate cam prea mult pentru ski de tură, ceaţă, vânt ...cam nici o legătură cu o zi de weekend insorit la ski. Pe la 13.30 ajung şi la un stâlp de marcaj bandă roşie, traseu care leagă Giumalau de Rarău. Ce-mi zic....a venit vremea să mai şi schiem. Cobor pe foci cat să caut un loc dosit să le pot scoate. fac slalom printre vârfuri de jnepeni şi pierd orice orientare! Acum chiar mă panichez. Sun la Gabi Cicu care se dădea cu placa în Rarau. Îmi spune că zona aia e greu cu orientarea şi pe vreme bună, aşa că sa-l sun pe Voicu Raia, şef salvamont. Veşti proaste şi de la el! Oricum mă anunţă că la Cârlibaba la pârtie e soare şi frumos. Are un plan de salvare pentru mine, care însemna să ma întorc la creastă, apoi să cobor la niste stânci (imposibil de ratat), iar la aprox. 1,2 - 2 km mai în vale să mă las pe versantul drept (estic) pe un drum de piatră. Acolo, dacă nu e viscolit, găsesc urmele lui de ski, pe care trebuie să le urmez orbeşte. Ajung sub vârful Giumalau (1858m) şi din cauza ceţii tot mai dese, nu văd imensa cruce, urma unor bănci mă linişteşte. Parcurg filmul intocmai, ajung in poiana şi aici găsesc valoroasele urme de ski, scaparea mea din acest munte neprietenos. Ţin aproape cu Voicu prin telefon pănă prind intrarea în pădure.
   În sfârşit schiez şi eu! Fac cristiane largi prin pajisti, mă simt minunat, revin la realitate când trebie să urmey urmele lui Voicu prin pădure. Nu am nici pe departe viruozitatea lui, aşa că frânele bruşte şi ieşirile în decor se înmulţesc. În fundul văii scot schiurile pentru că tafurile au fărmat drumul. Ajung în drumul spre Pojorâta, străjuit de tot felul de vile de vacanţă. Mai parcurg cu schiurile in spate 4 km de drum alunecos foarte incomod pentru piciorele mele pana ce ajung la masină. Mă uit la ceas, e 17.15 şi e lumină. Aşteptam de acum să vină primăvara.