Doream să văd cum se prezintă Moldova înaintea alegerilor din toamnă, alegeri care o pot apropia de România sau de Rusia apoi să văd cum arată viața oamenilor obișnuiți din Ucraina în contextul crizei războiului cu grupările teroriste din est.
Am ales un weekend cald de septembrie să pot pleca spre nord, spre graniță. M-am trezit un pic cam târziu și am fost nevoit să mă mișc foarte repede să părăsesc orașul mai devreme de 8. Această grabă nu a rămas ne taxată de-a lungul excursiei.
Traseul ales prin România a fost Botoșani - Săveni - Podriga - Drăgușeni - Nichiteni - Coțușca - Rădăuți Prut. Drumul spre Săveni e foarte prost și destul de aglomerat, ca majoritatea drumurilor județene și naționale din acest colț de țară. Săveniul arată mai bine acum, cu pietonal, parc curat, mulți copaci, instituții renovate. Am remarcat numărul mare de țigani vineri la ora 10 dimineața care nu fac decât copii și mizerie. Păcat că nimeni nu folosește acest capital uman care se va doveni o mare povară socială în doar câțiva ani.
Aici la Săveni e un frumos supermarket foarte bine aprovizionat de unde-mi fac cumpărăturile pentru drum. Cu bagaj suplimentar pornesc peste dealuri cu rod bogat, spre Podriga, Drăgușeni, Mihail Kogălniceanu și apoi Coțușca. La ieșirea din Săveni spre Drăgușeni observ plăcut surprins linia de cale ferată începută în 1988 și care urma să ajungă spre Darabani, ultima invesție din România în ceea ce privește construirea de noi căi ferate. Darabaniul și Săveniul urmau să fie legate pe calea ferată de țară și mai ales de orașul Iași. De ce spuneam că sunt plăcut surprins, pentru că șina de cale ferată era la locul ei, nimeni nu a furat-o sau distrus-o! Asta e o adevărată mostră de civilizație de la care au de învățat toți românii dar mai ales cei din sudul țării. După Drăgușeni pe partea stângă e o construcție nouă cu silozuri și hangare. Ceva complet nou, o investiție privată. Nu știu ce e acolo dar totul pare nou și foarte curat.
Bicicleta cu care m-am pornit la acest tur e acceași de la ”Turul Județului Botoșani 2014” o Merida Crossway 100 model 2014 simplificată special pentru ture lungi. Am schimbat frânele hidraulice Tektro cu frâne mecanice de la Avid, am montat portbagaj de aluminiu de la Topeak și am pus pe ghidon niște coarne de la Pro. După tura solicitantă de off-road de la turul județului, cuvetăria de la bicicletă pare să-mi facă probleme, iar ambele roții sunt cam descentrate. Cea din spate frânează în plăcuțele Avid. Sunt tolerant cu partea tehnică a bicicletei mai ales că mi-au trecut multe prin mână și cam totul este perfectibil. Ajung la Rădăuți Prut la vama română unde mă întâlnesc cu o cunoștință pasionat de motoare care-mi dă câteva sugestii. Trec Prutul și observ pe partea dreapta pilonii de lemn de la primul pod pe care se circula în perioada interbelică în România Mare.
Credeam că la moldoveni treaba merge repede dar surpriză. Aștia au o lege prin care pietonii și cicliștii nu au voie să treacă. Doar motorizatele înmatriculate pot trece granița moldoveană. Soluția ca să nu mă întorc înapoi e să aștept o mașină și să mă înregistrez ca pasager. Am fost inspirat când am luat bonul fiscal cu tot cu garanție pentru bicicletă pentru că vameșul moldoveam a solicitat documente de proveniență.
Ajung la Lipcani, localitate importantă din Moldova cu parc central, școli, intersecții de drumuri, gară etc. Merg în parcul central pentru o gustare. Parcul era în plină renovare iar în centru parcului pe un soclu măreț scruta zările ”tătucul” comuniștilor, marele Lenin. Mă așez pe o bancă pe unde trec copii de la școală și aproape toți ”gavaresc paruski”. Pentru un român unionist care nu a călcat niciodată prin Moldova toata imaginea asta l-ar putea bulversa dar pe mine mă deranjează doar faptul că un localnic mă întreabă ceva în rusă dar văd că știa și românește dar el îmi spune că e obișnuit să vorbească rusește.
Merg mai departe spre Drețcaia și Criva. Pe partea stângă spre granița cu România e plin de unități militare și poligoane ce astăzi par dezafectate. La Criva știam de o uriașă peșteră de gips, dar nu am în plan vreo escapadă subterană și imediat ajung în vama ucrainiană unde s-au angajat numai femei frumoase. Totul decurge foarte rapid și sunt în Ucraina la Mămăliga. Arunc o ultimă privire spre dealurile împădurite ale României și ”cârnesc” la dreapta spre Ucraina profundă. Am parte de o urcare fără sfârșit, singurul lucru bun fiind semnalul de la telefon rămas pe Vodafone. În vârful urcării e un loc de popas cu o mănăstire nouă. Drumul arată ca după bombardament și caut să nu stric ceva la bicicletă. Văd livezi de mere și reușesc să mănânc câteva, apoi privesc cum combinele recoltează floarea soarelui și totul e atât de familiar încât doar mașinile rusești și indicatoarele mă fac să știu unde sunt. Când începe să mă ajungă oboseala apare și indicatorul Hotin. Cobor la cetate unde admir una din cele mai frumoase cetăți pe Nistru care au aparținut cândva domnitorilor moldoveni. Față de 2008 acum pare să se fi făcut ceva dreptate cu istoria cetății iar acum portretele domnitorilor moldavi sunt așezate alături de ceilalți care au contribuit la consolidarea acestei cetăți. Zona e ”invadată” de mirese la ședințe foto. Printre altele admir și eu frumusețile ucrainiene și contrastul între dichisul femeilor și cel al barbaților. Vorbesc cu ghidul cetății în engleză despre posibilitățile de cazare în oraș astfel mă convinge să trag tare spre Camenița să ma cazez acolo. Chiar din poarta cetății Hotin încep o urcare dificilă pe piatră de râu apoi pe drumuri sparte până în centrul orașului apoi cobor iar spre Nistru. Datorită războiului din estul Ucrainei, trec printr-un punct control chiar lângă fluviul Nistru, impresionant de mare, apoi intru în partea centrală a Ucrainei. Câmpuri vălurite cu uriașe întinderi de culturi, cu sate puține și o liziră de-o parte și de alta a drumului care determină o stare de monotonie. Pedalez până ce vine seara, iar pe drum pierd micul steguleț tricolor. Mă întâlnesc cu doi cicloturiști din zona Lvov, singurii din toată excursia. Oamenii nu erau foarte comunicativi și din cauză că nu vorbeau limbi străine.
Ajung și la Camenița în centrul orașului și întreb de oameni de un hotel (botel) ca în final să mă ajute 4 adolescenți, nevorbitori de limbi străine care mă plimbă prin oraș până ce mă văd în față la cel mai tare hotel - 7Days o cladire centrală cu 13 etaje. Intru cu reținere cu gândul la prețul camerei, dar surpriza e mare când văd că au camere single econome la aprox. 22 eur. Parchez bicicleta la loc sigur în parcarea hotelului (curte închisă) și mă bucur de un duș fierbinte. Orașul seara e slab luminat dar liniștit și curat. Am un sentiment ciudat că parcă toată lumea e cu ochii pe mine. Foarte la modă la ei ca și la noi pizzeriile așa că mănânc la restaurantul hotelului.
Dimineața servesc micul dejun inclus in prețul camerei și pornesc la pas spre cetatea Camenița. Trec un pod peste un canion înalt și imediat intru în orașul vechi. Acesta poate fi asemănat, dar la o scară mai modestă, cu cetatea Sighișoarei. Mă plimb pe străduțe pitorești și intortochiate până ce ajung la marea cetate fortificată a Cameniței. Cu metereze și creneluri bine păstrate și restaurate cetatea merită vizitată fără ezitare.E sâmbătă, iar în clipele de odihnă când mai stau pe câte o piatră să citesc din ghidul lonelyplanet, admir lumea pestriță compusă mai ales din alaiuri de nuntași și învățători cu copii în excursie.
În drum spre hotel trec pe lângă un loc de comemorare a celor decedați pe meterezele ”maidanului kievean”, un loc trist, cu fotografii cu chipuri de tineri zâmbitori care s-au jertfit pentru o lume mai bună. Locul acesta pare neingrijit, florile sunt ofilite și doar câteva lumânări sunt aprinse. Poate că acei profesorii și învățători care mișunau prin cetate să treacă și pe aici să-i învețe pe copii istoria recentă a țării.
Pe la 12 plec din Camenița spre Cernăuți, iar primii 27 km din drum sunt comuni cu cei de ieri. Chiar la ieșire din oraș fac pană și până la Cernăuți tot pierd presiune. Așa că din 10 în 10 km tot opresc să bag presiune. Când m-am grăbit la plecarea de acasă au luat o cameră cu ventil auto și nu presta, plus că am uitat și levierele și petice mari. O gramadă de mașini de tonaj mare mă scutură tot drumul. Intrarea în Cernăuți e pe o șosea de centură cu poduri și treceri de tip autostradă cum poate ne dorim prin moldova noastră. Aleg cazarea la My Home Hostal, greu de ajuns cu mașina (datorită pietonalelor) și simplu pe jos sau cu bicicleta. Aici e vorba de cazare în camere cu mai multe paturi, aleg varianta de 100 grivne (aprox. 270 lei) pe noapte în camera cu 6 paturi. Fac un duș și pornesc prin centru să mănânc ceva. ”Nu prea dau” de limba română așa că servesc o pizza la o terasă unde chelnerița părea foarte mândră de cunoștințele sale de engleză, astfel ca toată lumea să știe ce comand eu. Mai dau o tură prin zona centrală a orașului și apreciez diferența mare față de Camenița raportat la numărul de mașini scumpe, multe reprezentanțe de firme din vestul europei sau sigle cu grafie latină, cafenele și restaurante cu mușteriu. Capitalismul (la cel european mă refer), cu toate hibele lui pare că aduce ceva prosperitate mai ales celor cu voință.
Dimineața constat că plouă mărunt așa că planific să iau micul dejun în oraș. La un restaurant de tip italian cer o salată cezar și o cană cu ceai. Și la Camenița și la Cernăuți am apreciat servirea chelnerilor. Chiar dacă nu știu limbi străine oamenii își fac treaba și incearcă să te ajute. Se opește ploaia și mă pregătesc de plecarea spre țară. Doresc să rezolv problema cu pierdutul presiunii la roata spate și mă pun rapid pe treabă. Constat că gaura în cameră e prea mare și peticul autoadeziv nu prea face față. Încerc o combinație care s-a dovedit o soluție greșită. Am nevoie de un petic mult mai mare. Intreb localnicii de un bikeshop dar singurul sfat primit e să încerc la bazar. Stiu că sunt două bikeshopuri dar cu siguranță că duminica nu sunt deschise. Am de mers o grămadă prin Cernăuți până găsesc bazarul și tot întreb de lume. Acum aproape că pot să-mi fac un profil al rusului și al ucrainianului. Rusul dacă nu știe sau nu pricepe ce spui nu face altceva decât să-și vadă politicos (sau nu) de treabă. Ucrainianul e ca moldoveanul, vrea să-ți spună, dă din mâini, nu prea e de ajutor dar măcar încearcă. La bazar mișună o gramadă de lume așa că leg bine bicicleta, iau ce pare tentant de pe ea și încerc să dau niște bani la o doamnă care vindea niște haine vechi pe bordură. Aceasta nu vrea să primească nimic și se oferă să mă ajute. Ajung la o tarabă cu tot felul de nimicuri printre care petice și piese de bicicletă de calitate foarte slabă. Omul vorbitor de română imi cere pe două petice cât nu face (echivalentul la 8 lei, aprox. un set de petice de la rema tip) dar nu stau să pierd vremea pentru câțiva lei. Cand mă întorc la bicicletă, doamna era mai atentă de bicicleta mea decât de marfa ei așa că-i dau un cadou și mă pun pe făcut rapid pana. În tot timpul acesta pe lângă mine se aude vorbinduse mai mult românește. Unde au fost și pe unde trăiesc oamenii ăștia?
Părăsesc Cernăuțiul pe vreme bună, iar pe urcarea lungă de la Codrii Cosminului mă depășesc trei rutieri cu cursiere foarte scumpe. Cam cu 15 km înainte de vama română începe ploaia. Trec rapid prin vamă și încep să dau pedală pe cel mai plictisitor drum din județ - Mihaileni - Bucecea, un plat cu asfaltul stricat, interminabil. Pe la Cucorăni mă prinde noaptea și la lumina farului Super Evo de la Sigma ajung în siguranță acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu