Făgăraș, oameni noi, trairi noi, amintiri si o reconstituire

Marți 30 iunie 2020.
Trece Alina, (bună prietenă de scoala si de facultate) pe la noi la service și mă întreabă dacă vreau să merg cu ea, Tudor și prietenii ei în Făgăraș la cabana Negoiu. Accept propunerea dar nu cer prea multe detalii.

Miercuri 1 iulie 2020
Nu am fost prea convingător așa că vine iar Alina pe la mine, dar de data asta cer detalii. Aflu că e o tura organizată de Daniel Ciobbanu. Acum ceva ani în urmă cineva îmi povestea de Daniel Ciobbanu, de condiția lui fizică exemplară, de experiența și desăvârșirea lui în Asia, apoi revenirea pe plaiurile mioritice pentru a deveni un exponent al unui trai bazat pe simplitate, tradiții dacice, apropierea de natură, completat cu meditația și artele marțiale asiatice. Uimit de faptul că nu cunoșteam persoana, am vizionat chiar și un filmuleț cu o tură montană de iarnă în care Daniel Ciobbanu, răzbătea printr-un troian de zăpadă îmbrăcat total atipic în port de dac din in și cânta un cântec haiducesc. Inedit și... frumos!
  Timpul a trecut iar eu am uitat de Daniel Ciobbanu până la invitația Alinei.

Joi 2 iulie
Mă sună Daniel Ciobbanu să-i confirm și lui că vin iar după ce discutăm despre aspecte legate de traseu și logistică mă surprinde recitându-mi o poezie compusă chiar de el.
Toată curiozitatea mi-a fost captată. Abia aștept să merg în Făgăraș!

Vineri 3 iulie
Sunt dimineața la servici și printre altele îmi fac bagajul. Iau un rucsac mai mare în eventualitatea că trebuie să ajut pe cineva. La ora 11 mă întâlnesc cu Doru îmbrăcat complet în negru. Știam că tatăl lui era în spital dar mergea spre bine, nu mai era la ATI, dar... nu pot să spun prea multe , doar condoleanțe, am mai bâiguit eu ceva și mă simt cumva vinovat că la tura județului Suceava de acum nici doua saptamâni am clacat amândoi cu nervii și cred că mai mult eu. Pentru că eu l-am abandonat la Poiana Sampei. Dar acum nu mai eram cei doi bărbați puternici, ne priveam pe furiș.
Mă întreabă Doru:
- Mergi iar la munte?
Răspund sec:
-  Da, în Făgăraș cu oameni noi.

Identific microbuzul cu care mergem, mă opresc câteva secunde pentru a ieși din starea tristă în care eram, apoi iau contact cu prima persoana din grup, domnul Oleg. Pun bagajul în mașină și mă așez la distanță să prind pulsul. Tudor, băiatul Alinei, s-a făcut un adolescent frumos și timid. Apoi mă revăd cu Andreea și imediat fac conexiunea cu domnișoara David, persoana care m-a făcut să fiu foarte bun la geografie. Apare și Daniel Ciobbanu, dau mâna cu el și cam atât, suntem în întârziere!
Îmi caut un loc în mașină dar tot Daniel îmi sugerează să merg cu două domnișoare cu mașina lor. Mă execut imediat și gata suntem pe drum.

Acum stau pe bancheta din spate cu două domnișoare în față, Ramona la volan și Elena care mi-a și zis din prima că ea mai fumează câte o țigară din când în când. Nu cred că zic da din prima dar sugerez că nu am nimic împotrivă chiar dacă nu mai înghit de mult fumul de țigară. Am de ales?

Timpul trece  și încerc să am un subiect de conversație. Treptat se relaxează atmosfera în mașină, Ramona conduce bine, Elena mai fumează din când în când așa că după masă suntem la poalele Făgărașului.

Vine ploaia torențială de vară, lăsăm mașina Elenei la poale și ne înghesuim în spate la mașina lui Oleg.
Ploua infernal și noi ne tăvăleam prin portbagaj printre bagaje.
Prin cerul ferestrei norii curgeau.
Ajungem dincolo de cariera de marmură și o dată cu sosirea noastră se oprește și ploaia. Începem drumeția spre cabana Negoiu unde fiecare se organizează cu ce merge la cabană și ce rămâne la mașină.
Era pe înserat și grupul nostru pășea în crepuscul într-o liniște reconfortantă. Eu am completat bagajul cu ceva surplus printre care o sticlă de vin, o pâine uriașă etc. și am rămas să închid grupul. Anturajul meu a rămas neschimbat toată ziua. Am apreciat până la finalul zilei nivelul direct și sincer de exprimare glazurat de liniile lor feminine.
Cabana Negoiu, o construcție solidă din piatră a fost finalizată în anul 1963 cu scopul precis ca liderii partidului comunist român să se poată odihni în condiții decente. După Revoluție a avut o perioadă lungă de degradare. Dar din anul 2018 cabana s-a schimbat în bine și acum este modernizată, cu condiții decente de cazare și masă, iar pe întuneric când am ajuns noi părea un loc cald și primitor numai bun de odihnă pentru drumețul istovit.
Eu am continuat drumul până la un loc bun de cort, am campat pe iarba udă și m-am pregătit de odihnă. Atitudinea mea a stârnit cumva interesul, iar după refuzul de a mă caza la cabană, Ramona m-a însoțit la cort să vadă care e treaba cu dormitul la cort. Nu m-am priceput la explicații.
Marile probleme la cort nu sunt atacul ursului sau al demonilor nopții ci mai degrabă frigul, umiditatea, vântul puternic care smulge cuiele și ...durerile de spate, șerpii care trag la căldurică... Dar toate aceste probleme sunt nesemnificative față de solitudine, liniștea nopții, misterul sunetelor pădurii și sentimentul de apartenență la legile naturii. Mă repet, e complicat de explicat (și) în scris...

 Pentru prima noapte la cort nu am dormit foarte bine, am tot improvizat până când am găsit poziția ideală de somn.

Sâmbătă 4 iulie

Dimineața aud vocea calmă a lui Daniel Ciobbanu care-mi spune să fiu pregătit de plecare. Asta de fapt m-a trezit. Mă pregătesc să mănânc ceva dar imediat văd echipa mea cum trece pe lângă mine pe poteca spre vârful Negoiu 2535 metri altitudine, al doilea pisc ca înălțime din România. Am o față buhăită și stau inert și fac inventarul grupului care mă salută. Ramona vine la mine și-mi întinde un pahar și un zâmbet larg:

- Vlad, am un cocktail vegan plin de vitamine!

Abia peste 35 de minute sunt pe poteca marcată cu triunghi pe celebrul traseu cu poduri metalice construit pentru tovarășul Nicolae Ceaușesu să meargă mai ușor la vânătoare de capre negre.

Vremea este închisă prevestitoare de ploaie dar oferă pe alocuri priveliști frumoase vârfurilor din jur. Ceața este doar pe creste și nu adie deloc vântul. Sunt surprins de viteza de deplasare a grupului, forțez ritmul pentru ai prinde din urmă, reușesc asta abia după cascadă, când lumea a oprit să facă poze la bujorul de munte, care anul acesta a fost foarte grav afectat de inghețul din luna mai. Pentru cei din grup care au cules din flori, le dau acest articol sa-l citească. click aici

Rămân la baza grupului cu doamna Consuela și mezina grupului, Elisabeta. Mai mergem, mai povestim, doamna Consuela a călătorit foarte mult prin lume și are ce povesti... norii ne acoperă apoi se risipesc. Remarcabilă condiția fizică a doamnei Consuela. Ajungem sus pe Negoiu! Bravo Daniel Ciobbanu, ai reușit să convingi acest grup eterogen să atingă vârful!

Urmează ședintele foto prelungite, cu regii, cântece și voie bună! Fac o poză cu Alina și cu Tudor iar eu privesc la Alina și îmi amintesc de cei 9 ani colegi de școală pe teritoriul captivant al artei. Un detaliu pe care ea poate nu-l mai ține minte era că uneori vara coboram împreună Copoul iar la Casa Universitarilor Ieșeni ea îmi facea cinste cu o bere rece!

Dar am așteptat momentul ca toată lumea să decidă coborârea pentru a mă concentra pe planul meu. Nu știu dacă grupul a luat în serios rugămintea mea că dacă in 3 ore de la sosirea lor eu nu mai apar, atunci să anunțe salvamontul.

În 1997 eram un tânăr student artist, cu părul lung și undeva după Strunga Dracului am avut un accident care din fericire nu mi-a fost fatal. Detalii aici

Astăzi sunt multe asemănări cu timpul de atunci, e ceață, sunt singur și culmea, talpa de la ghete e ușor uzată și nici nu am bețe de schi.

Cobor în strunga Dracului care acum e închisă accesului turiștilor din cauza unor lespezi prăbușite și care au smuls lanțurile din perete. Cobor atent pe acele lespezi instabile apoi ajung și la traverseul cu pricina, locul accidentului. La fel ca atunci și acum e multă zăpadă în căldare plus ceața care dă o notă de dramatism. Pășesc pe prima limbă de zăpadă, e alunecoasă și mă trece un fior. Sap trepte cu piciorul și ajung dincolo fără probleme, trec apoi cu încredere una după altă toate obstacolele traseului... am pășit dincolo de această frică veche de douăzeci și trei de ani. Acum continui traseul cruce roșie spre strunga Ciobanului - Cabana Negoiu (3 ore) traseu minunat parcurs acum pentru prima dată. Un alt motiv pentru care sunt aici este acela de a vedea locul unde si-a pierdut viața unul din idolii mei în alpinismul românesc - Zsolt Torok, a murit prin aceste locuri anul trecut in luna august la vîrsta de 45 ani. Merită să știi cine a fost!

Custura Ciobanului arată impresionant cu pereții zbuciumați opturați de cețuri cenușii. Mă opresc pentru un moment de reculegere cu fața spre acești pereți, apoi prin ceața umedă continui peste strunga Ciobanului spre cabană. De la toate aceste trăiri intense m-a luat durerea de cap dar antidotul a venit o dată cu ploaia torențială ca o binecuvântare. Am făcut atâtea entorse la piciorul drept încât coborârea nu mai e de mult punctul meu forte. Ușor pe ploaie ajung la cabana Negoiu acum plină de lume. Merg la cabană să-mi pun lucrurile la uscat. Apoi Daniel Ciobbanu ne invită la ciubărul și sauna cabanei care a prins ca o mănușă după stresul zilei de azi. Plouă peste noi în ciubăr, e minunat!

Aproape tot grupul este aici la ciubăr, glumim, filmăm, ne relaxam! Ca o remarcă: Toți oamenii din acest grup sunt foarte frumoși și pozitivi!

Ramona insistă să doarmă la cort iar dorința ei este îndeplinită de mine montând al doilea cort, cortul meu de suflet cu care am înconjurat Marea Neagră.

Vine apoi discoteca de care nu sunt prea interesat, dar destul de târziu mă prind de acordurile de chitară din apropirea cortului meu. Un cântec pe versurile lui Esenin m-a atins la coarda sesibilă solicitând să-l cânte de două ori. Seara am incheiat-o apoteotic sub clar de lună pe ritmuri de chitară cu vocea superbă a Elisabetei! Cu ultimul pahar de vin în mână mă duc la cort. A fost o seară și o noapte minunată! Calm în cort m-am lăsat pradă parfumului misterios al nopții.

Duminica 5 iulie

Ziua plecării spre casă. Am strâns cortul meu, apoi împreună celălalt cort. Pe coborâre am vizitat și cascada Șerbotei. Excelent loc pentru ședințe foto! Cascada are un debit mare datorita ploilor. Fac poze frumoase doamnei Lucia, Alinei cu Tudor apoi oprim la carieră unde mâncăm frăguțe iar lumea strânge pietre. Ne întoarcem în aceeași formulă ca la plecare cu Ramona la volan. Au tot insistat fetele să vadă Castelul Zânelor (o adevărată turist-trap), apoi am facut o tură prin Sibiu, unde fetele rememorau zgomotos amintiri picante iar eu istovit după atâtea ședințe foto cu Elena m-am ales totuși cu o bere excelentă!

Dimineața la 3 eram la Botoșani!

Romania - Moldova - Ucraina 28 - 30 nov

28.10.2016
 Ma trezesc la 5:50 si montez rapid coburile pregatite de cu seara. Merida Crossway ma asteapta cuminte si gata de drum. In timp ce pun ceaiul la fiert sun la Iulian sa-l mobilizez. Nu pare sa-mi lipsească nimic, poate... zambetul de dimineata a Ginei care acum e de garda. La 6.25 sunt deja în stradă în frigul dimineții amplificat de viteza bicicletei.

    Traversam Botoșaniul spre Săveni și ușor apar zorile. E parcă și mai frig, simțit mai ales de Iulian care face ceva eforturi de adaptare. Nu e prima dată când merg cu Iulian Paucă. Cu două saptamâni înainte de această ieșire am dat o fugă de trei zile la Cernăuți, atunci a fost testul de rezistență pentru Iulian, pentru că la întoarcere am avut parte de o vreme foarte urâtă, cu ploaie și vânt din față. Acum mă pot baza pe el, pe forța lui fizică, dar mai ales pe spiritul de aventură și setea de andrenalină. Trebuie doar să încerc să mă adaptez stilului lui de mers.
     Mergem destul de greu până la Saveni, pe un drum prost cu dealuri mari , trafic agresiv și mult... JEG. La Săveni facem slalom printre câinii comunitari, ne încălzim cu ceaiuri și mâncăm gogoși. De la Podriga cerul s-a mai luminat și parcă și moralul nostru. Ajungem aproape de cum am prognozat la vama Radauți Prut și Lipcani (rep. Moldova).

 

   Prutul are un debit uriaș de la ploile abundente de octombrie. În Lipcani dăm o fugă până în parcul central să facem o poză cu Lenin. L-am regăsit după doi ani parcă un pic mai luminos și curațel cu flori la picioare și alei noi.

     Din orășelul Lipcani  soseaua spre Briceni începe cu o urcare luuungă până la o pădure superbă în lumina de toamnă cu copaci uriași care ne-au însoțit o bună bucată de drum sub formă de lizieră. Probabil le-a lipsit inițiativa USL din 2012 care ne-a urâțit tot județul Botoșani prin chelitul drumurilor și defrișările făcute cu diferite pretexte! Părăsim șoseaua pitorească și virăm dreapta pe un drum plin de gropi spre satele Coteala și Larga. Suntem salutați de localnici în limba română! Pe aici locurile arată la fel ca în Moldova din România. Unirea mi se pare un act firesc. E campanie electorală în Moldova iar Dodon e roșu aprins, are mesaje în rusă și e...peste tot. Pe Maia Sandu cu mesajele în română o vedem mai rar și mai discret.
    În Larga ne învârtim aiurea cu tot cu GPS dar avem parte de o vizită la o biserică impresionantă din lemn, exact cum sunt prin Siberia (din cele văzute pe net).

 

Ciudățenia este că drumul spre vama ucrainiană nu e asfaltat și e rar circulat. Trecem repede de moldoveni iar la ucrainieni părem niște ciudați, poate chiar suspecți.

 

   Pe partea ucrainiană spre Kel'mentsi drumul e asfaltat dar plin de gropi. Orașul acesta Kel'mentsi e urât și ...plin de gropi, nu diferit de Săveni, poate doar cu ceva fabrici funcționale. De aici măresc cadența pentru a ne încadra în timp. Avem deja peste 100 km parcurși iar provocările drumului nu s-au terminat. Ajungem în satul Voronovytsya pe malul înalt al Nistrului. Doi localnici ne țin de vorbă dar fără să pricem nimic. Doar cuvintele ”lotca” ”voda”. Coborâm pe malul Nistrului unde nu exista nici un bac de trecere, nici un ponton, nimic! Google maps a dat-o în bară aici! Totuși vedem niște bărci de pescari pe luciul apei. Soarele era la asfințit și noi trebuie să acționăm rapid astfel rămânem blocați aici peste noapte. Observăm că una din barci se apropie de mal și imediat ne mobilizăm. Mai rar așa bucurie de cunoștință cu pescarul ucrainian Volodea! Cu excez de zel tragem barca la mal, punem bicicletele, impingem barca, platim în avans exact cât cere (noroc de niște grivne luate de-acasă) și ne vedem în larg, pe fluviul Nistru cu un asfințit roșu, superb și o apă neașteptat de liniștită. Nenea Volodea a vâslit si a povestit incontinuu până ce-am ajuns pe celălalt mal. Experiența asta e una din cele care pot fi povestite la nepoți.

 

Este deja întuneric și mai avem de parcurs aproximativ 15 km până la destinație. Aprindem luminile și pedalăm în forță în linie dreaptă pe un fel de plat în urcare atenți la gropile uriașe din asfalt. Din experiența acumulată cred că o lumină deștept împrăștiată pe carosabil și împrejurimi trebuie să aibă nu mai mult de 500 lumeni și nu mai puțin de 200 lumeni. Ce e mai mult e deja supărător pentru automobiliști și la o perioadă indelungată de folosire se supraincălzește și se arde ledul (la chinezăriile no name) La ora 20:30 suntem la cazare în orașul Kamianets-Podilski unde parcăm și legăm strâns bicicletele în curtea interioară a hotelului. Seara în cetate, oamenii sunt OK, mancarea OK, cazarea super OK, ce mai, o seară reușită de lins ranile și odihnit ciolanele obosite după 144 km de drumuri fărmate prin trei țări.

 

   Dimineața după micul dejun luat la hotelul nostru Taras Bulba (19 eur camera dubla cu mic dejun), facem un tur al cetății noi și a celei vechi. Față de 2014 acum văd că totul e mai curat, străzile sunt reparate și locurile mai populate de turisti, mai ales grupuri școlare.

 

 

 

 

   O lungim cumva și pe la ora 12 părăsim orasul cu destinația Cernăuți. Cum ieșim din oraș ne ”preia” vântul puternic. Mare noroc la ucrainieni cu liziera de pădure de-a lungul drumurilor naționale pentru că ești ferit de vânturile puternice specifice podișului Podolic și a stepelor întinse. Dacă se face și la noi lizieră la drum și cale ferată nu mai apar probleme cu viscolul iarna.

 

    După ce traversăm Nistru pe pod și traversăm orașul Hotin, parcurgem peste 20 de km în care pe ambele părți sunt imense livezi de meri. Nu am văzut niciodată o cultură atât de vastă. Probabil zona era un important producător de mere pentru toată Uniunea Sovietică. Mă întreb ce fac cu recolta acum după ce rușii au pus embargou?
    Dintr-un anumit loc facem dreapta pe un drum local foarte vălurit, cum gasin prin nordul Olteniei sau Munteniei. O gramadă de localități prin care urci și cobori la nesfârșit. La un moment dat o cățelușă frumoasă se lipește de noi și tot merge săraca cu noi cale de peste 20 km. La un moment dat am cedat ce mâncare mai aveam prin genți doar să putem să dispărem liniștiți după urmatoarea curbă. Ajungem la Cernăuți tot pe întuneric și mergem să ne cazăm la un hostal fix în centru unde plătim 150 hrivne de pers. Cu doar 86 km la bord ne simțim mai obosiți decât în prima zi. Mâncăm și bem în două locuri apoi picăm lați de somn.

 

 

 

 

 

      A treia zi e rece, vântoasă dar însorită! Facem un tur de oraș, ajungem și la impresionanta Universitate apoi mâncăm și pornim spre România. Până la vamă poposim în codrii Cosminului la un monument dedicat ostașilor români și germani căzuți în primul război mondial.

 

 

Beneficiam de vânt din spate așa că mergem foarte bine, trecem de vămi și ajungem în România de unde incepe porțiunea pe care o detest, Siret - Bucecea, aproximativ 55 km de plat monoton pe un drum foarte prost. De la Talpa am inceput fuga de furtuna care venea amenințător din spate. La Cucorăni am fost prinși de furtună dar eram aproape de casă și nu ne prea păsa.
   În total am parcurs 340 km în 3 zile, prin 3 țări. Bicicletele noastre, o Merida Crossway 100 si un Cannondale Trail 5 s-au comportat exemplar iar echipa făcută cu Iulian Pauca a fost eficientă și constructivă.

Munții Pirin - vârful Vihrem

După ”Merida Bike Camp” de la Cheile Grădiștei, unde am testat gama 2017 de biciclete Merida, cu modele remarcabile: Ninety-Six, noul Big-Nine, Big-trail, Scultura disc, plus gama de biciclete electrice cu motoare Shimano, am continuat drumul spre București. Aici varianta mea de a da o fugă în Balcani se confirmă. Obiectivul propus - Muntii Pirin.
E început de octombrie cu zile scurte dar vreme stabilă. Plec dimineața, înainte de a se aglomera infama ”centură a Bucureștilor”, parcurg un așa zis ”drum modernizat” București - Giurgiu, mă rușinez din nou de mizeria și de gropile de la vama Giurgiu, apoi intru în Bulgaria, plătesc vinieta în euro și mă relaxez pe infrastructura rutiera mai evoluată a vecinilor noștri bulgari. În aproximativ 8 ore parcurg distanța București - Bansko, fără a plusa cu viteza. Apropo de centura București, tocmai s-a inaugurat centura Sofiei în regim de autostradă, fară sensuri giratorii și gâtuiri!
  În Bansko am mai fost în decembrie 2011 la schi și stiu că exista o șosea asfaltată care urcă prin munți până la Banderitsa Poliana. Sunt o grămadă de mașini pe drumul îngust și câteva intersecții. Trebuie urmat indicatorul spre Danderitsa si Vihrem. Ajung după aproape 20 minute de urcare într-o parcare cu restaurant pe prima treaptă glaciară. Drumul devine cu o singura bandă pe sens și panta se accentuează. Trec pe lângă cabana Banderitsa, loc unde era o petrecere în aer liber și ”niște” amplificatoare, ajung în locuri mai liniștite la cabana Vihrem la 1950 m alt! Găsesc cu greu un loc de parcare pe buza unei prapastii și decid sa mă cazez în cabană. Platesc 40 leva pe noapte in camera cu două paturi. Camera e foarte mică, eu dau cu capul în tavan și am un geam mic la baza peretelui prin care văd doar botul unei mașini parcate. Mănânc o ciorbă la un preț rezonabil, apoi observ că specialitatea casei e un fel de pârjoală mare. Scopul nu e să stau în cameră așa că până ce se întunecă fac o tură scurtă de recunoaștere a zonei și a traseelor cu plecare de la cabană.

Muntele e curat și marcajele îngrijite, oamenii politicoși iar peisajul...e fabulos! Dorm în reprize poate și din cauza altitudinii de peste 1900m, iar dimineata cu toate ca am pus telefonul să sune mă trezesc cu 30 minute mai tarziu. Ies în cea mai mare viteză alimentez cu apă și pornesc spre cel mai înalt vârf din munții Pirin - vf. Vihrem.  Aceste se profilează deasupra mea ca un perete de calcar alb pe care deja soarele a pus stăpânire. Poteca clară parcurge pâlcuri de jneapăn și ienupăr. Un băiat din Slovacia trece alergând pe lângă mine, motivându-mă să măresc ritmul. Imediat trec eu pe lângă el iar când mă ”atinge” prima rază de soare, mă opresc pentru micul dejun. Slovacul vine lângă mine făcând același lucru. Împărțim o plăcintă iar el îmi explică cum se manifestă patriotismul la el. Era îmbrăcat din cap până în picioare cu echipament produs în Slovacia, chiar și batoanele energizante erau niște napolitane cu ciocolată slovace. M-am auto evaluat și am văzut că puține lucruri dintre haine sau echipamentul meu (de acum sau de acasă) este de origine românească. Am înteles mesajul lui și promit că prima dată voi analiza variantele românești, ulterior voi fi atent și la cele din import. Referitor la biciclete, domeniu care-l stapanesc de multi ani, puteți alege cu încredere brandurile de biciclete Devron, DHS sau Pegas în locul marcilor bulgărești (Cross, Drag sau Sprint). Gama de biciclete Rich, Velors, Kreativ nu vi le recomand chiar daca sunt românești.
 Revenind la drumeția de pe Vihrem am lăsat băiatul din slovacia sa plece înainte timp în care m-am schimbat și spălat cu roua abundentă a dimineții. Urcarea finală e susținută și parcurge un câmp cu bolovani instabili și fete înclinate din calcar alb, orbitor în lumina dimineții. Ajung înpreună cu amicul slovac și incercăm cu harta să deslușim culmile spectaculoase din jur. Frumusetea munților Pirin e marcată prin contrastul dintre zona calcaroasă din vestul masivului, un fel de Piatra Craiului ceva mai scurtă dar mai albă (aridă) cu aspect monolitic și partea de sud si est granitică, mult mai vastă cu culmi paralele, căldări cu lacuri glaciare, piscuri semețe, asemănător cu munții Retezat.
În sud se observa lanțuri muntoase de pe granița cu Grecia, traversate intens intr-o perioadă în care românii și bulgarii mergeau clandestin la muncă la greci.

De la cabană până pe vârf e o diferentă de nivel de aproximativ 1000 m, parcurs în aproximativ 1.40 min. De pe vârf mă decid să fac cât pot de mult din creasta calcaroasă Koncheto spre vest.

 Cum planul meu diferă de cel al slovacului, ne strângem mâinile și pornim fiecare pe drumul lui. Eu încep o coborâre dificilă, cu orientare precară, pierd marcajul și descațăr precaut o față de calcar încă umed de pe versantul nordic. Am surpriza de a întâlni pâlcuri de zăpadă nouă. Când dau de traseul corect observ că e bine marcat și prevăzut cu cabluri. Celalalt varf de peste 2900, este Kutelo de 2008, respectiv 2007 m altitudine. Aceste vărfuri alături și de frații mai scunzi: Banski Suhodol (2884 m), respectiv Bayuvi Dupki (2820 m alt.) formează o formidabilă muchie de calcar alb pe care orice drumeț aventuros dorește să o călărească. Eu am parcurs această muchie până la refugiul Koncheto (2780 m) apoi am revenit pe traseul marcat care urmărește curba de nivel. Pe muchie sunt o serie de pari de fier deși și urâți ca și pe Rila dar ăștia sunt prinși intre ei cu o șufă. Nici estetic și nici macar practic nu-i agreez.

Urmează o coborâre lungă în condiții meteo ideale care se termină pentru mine la cabana Banderita. Pe această obositoare și lungă coborâre, reușesc să desprind talpa la un bocanc. Am un snur prin rucsac și cu un cuțit am rezolvat problema. La cabana Banderita aprox. 1700 m alt. se terminase un concurs de alergat, iar pe langă doi alergători epuzați care mai poposeau pe acolo locurile erau pustii. Prefer o ciorbă ”A la Grec” și o bere ”Pirin” apoi merg agale spre casă, adică cabana Vihrem.

Astăzi mă trezesc la 7 și decid să vizitez cealaltă parte a munților Pirin, partea cu lacuri glaciare și varfuri de granit. E ceață și relativ rece. Ceața nu e densă așa că nu am probleme de orientare. Ajung la început la Ribno Ezero, un lac glaciar mare cu ierburi subacvatice, apoi urc un nou prag glaciar și urmez un marcaj cu bandă roșie ce urcă pe blocuri mari de piatra de pe versantul nordic spre pasul Glavniska Porta. La poale admir lacul Dalge Ezero. Cand termin urcarea în pas, la peste 2600 m alt. ceața se risipește și totul de vine luminos. Mare noroc am eu la vreme în munții din Bulgaria! După pas traseul meu continuă pe o creastă domoală spre sudul masivului, spre valea Demianita. Privesc spre nord , spre vârful Todorka 2746 m alt, și caut intrarea pe o muchie ce o ia spre nord. Spre norocul meu, locurile se aseamănă cu muchiile nord fagarasene, plus că alpiniștii bulgari au marcat locurile cu momâi din pietre. Cred că două locuri au fost mai delicate, cu pasaje de descățărare pe rocă friabilă, restul muchiei poate fi considerată potecă turistică ceva mai expusă. Priveliste nouă am spre lacurile glaciare din valea Valyanitsa si piscuri de 2700 - 2800m sălbatice și tentante de urcat.

Nu ajung pe Todorka dar închid bucla spre cabana Vihrem pe poteca care leagă cabana Demyanitski de Vihrem. Mămânc bine la cabană și ușor pornesc spre mașină apoi spre casă. În aprox. 8 ore sunt în Bucuresti la finii noștri. Macar noaptea centura București nu e aglomerată.